Principiile psihologiei adleriene – partea II –

– partea II –

6.Stilul vieţii

adlerian2

Adler a numit abordarea individuală caracteristică a vieţii „stilul vieţii”, modul unic în care individul încearcă să-şi realizeze scopul final fictiv şi întâlneşte sau evită ceea ce el numea „sarcinile vieţii”: munca, societatea/comunitatea şi iubirea. Stilul vieţii se formează în copilărie şi este unic. Nu există doi oameni care să aibă acelaşi stil al vieţii. În cazul indivizilor sănătoşi, confruntarea cu sarcinile vieţii este relativ flexibilă. Ei pot găsi modalităţi de rezolvare a problemelor iar atunci când o cale este blocată, ei pot alege o alta, dar acest lucru nu este caracteristic şi indivizilor tulburaţi, care de obicei insistă într-o singură direcţie, pe o singură cale.

Adler a subliniat importanţa egalităţii sociale în prevenirea variatelor forme de psihopatologie şi a susţinut că dezvoltarea interesului social şi structurile familiei democratice reprezintă etosul ideal pentru creşterea copiilor.

 

Abordarea adleriană a personalităţii

În cartea sa „Caracterul nevrotic” Adler argumenta că personalitatea umană poate fi explicată teleologic, aspecte separate sunt dominate de un scop director al eului ideal inconştient al individului, care converteşte sentimentele de inferioritate în superioritate (sau în completitudine). Dorinţele eului ideal sunt contracarate de cerinţele etice şi sociale. Dacă factorii corectivi sunt ignoraţi şi individul supra-compensează, atunci ar putea apare un complex de inferioritate, şi există şanse ca individul să devină egocentric, flămând de putere şi agresiv sau chiar mai rău. În terapie se utilizează umorul, referirile la circumstanţele biografice, recomandările paradoxale.

Psihodinamica şi teleologia

Adler credea că psihologia umană are o natură dinamică; spre deosebire de Freud care sublinia importanţa cerinţelor instinctuale, Adler susţinea că psihologia umană este ghidată de scopuri şi alimentată de o forţă creatoare necunoscută. Ca şi instinctele, scopurile fictive sunt în mare măsură înconştiente. Aceste scopuri au o funcţie teleologică.

De obicei există un scop fictiv final care poate exista alături de un număr incomensurabil de sub-scopuri. De ex. în anorexia nervoasă scopul fictiv final este „ a fi perfect subţire” (supracompensare pe baza unui sentiment de inferioritate). De aceea, scopul final fictiv poate servi unei funcţii persecutorii care este mereu prezentă în subiectivitate (deşi originea sa este de obicei inconştientă). Scopul final de a fi „subţire” este fictiv, având în vedere că nu a fost niciodată achiziţionat subiectiv.

Teleologia serveşte şi o altă funcţie vitală. „Hora telos”- „ vezi sfârşitul, ţine cont de consecinţe” atât pentru sănătoşi cât şi pentru maladaptaţi. Adler pune accentul pe responsabilitatea personală în cazul subiecţilor sănătoşi psihic care caută atât binele lor cât şi pe cel al celorlalţi.

Constructivism şi metafizică

Psihologii adlerieni caută să mărească insight-ul asupra forţelor ficţiunilor inconştiente- care îndepărtează de la „inevitabilitatea sorţii” (aceasta are impact atâta timp cât nimeni nu o înţelege). Adlerienii „escavează” trecutul clientului/pacientului cu scopul de a-i influenţa/modifica viitorul şi de a-i îmbunătăţi integrarea în comunitate aici-şi-acum.

Recommended Posts

Leave a Comment