Credinţă

Nu puteţi avea credinţă în Dumnezeu, decât dacă aveţi credinţă în voi înşivă şi în fratele vostru.

Puneţi-vă întrebarea: „Ce este credinţa?” înseamnă ea, oare, a crede în ceva ce simţiţi că lipseşte din viaţa voastră? Dacă e aşa, atunci nu este credinţă. Credinţa nu înseamnă niciodată perceperea că ceva lipseşte. Credinţa este perceperea binelui, în ceea ce pare a fi rău. Este perceperea abundenţei, în ceea ce pare că nu este destul. Este perceperea dreptăţii. în ceea ce pare a fi nedrept. Credinţa este a aduce dragoste celui care este de neiubit. Este a aduce compasiune celui nemilos. Este a aduce prezenţa lui Dumnezeu în locuri în care El pare a fi absent. Credinţa este recunoaşterea unui bine mai înalt, a unei ordini mai înalte, a unui adevăr mai înalt decât cel pe care l-ar vedea copilul înspăimântat. Iar credinţa este întotdeauna câştigată în tranşee.

Unde vă găsiţi credinţa? în cea mai intensă suferinţă!

Unde găsiţi prezenţa lui Dumnezeu? în momente în care vă simţiţi complet abandonaţi şi respinşi! Acesta pare un lucru incorect. Şi nici măcar nu este adevărat. Atâta timp cât credeţi că puteţi fi atacaţi, copilul Christos va fi perceput ca un copil abuzat. Mic şi lipsit de apărare, el nu ripostează. El nu rezistă răului, deoarece ştie că răul este, pur şi simplu, perceperea absenţei iubirii. Iar perceperea absenţei iubirii poate fi transformată numai prin prezenţa iubirii.

Cea mai puternică putere din univers pare a fi atât de slabă, atât de uşor de înfrânt, de crucificat şi de uitat. Dar nu e aşa. Toţi cei care îl atacă pe Christos trebuie să se întoarcă şi să intre în slujba Lui. Şi ei vor veni mereu, până când vor învăţa că El este ei. Şi, prin urmare, El nu poate fi distrus. Oare, a şti că orice formă de atac înseamnă un atac la adresa propriei persoane, este un lucru nedrept? Sau a împlini legea karmică, până când învăţaţi să vă ridicaţi deasupra ei? Cum ar putea fi aceasta ceva nedrept?

Numai în cea mai profundă durere a existenţei se descoperă şi se confirmă credinţa în Dumnezeu. Acesta nu este un mister. Este o depărtare de autoatac. Este momentul în care vă daţi seama că totul din afara voastră nu este altceva decât o reflectare a unei atitudini pe care o aveţi faţă de voi înşivă. în acel moment, încetaţi de a mai fi o victimă.
în acel moment ştiţi că viaţa voastră este perfectă, exact aşa cum este şi cum a fost întotdeauna. în acel moment vă revendicaţi viaţa, autoritatea şi originea divină. Nu mai sunteţi băiatul care a fost bătut în cuie pe cruce sau fata arsă pe rug, ci copilul care a învăţat să se binecuvânteze şi, făcând aceasta, a salvat lumea.

Sunteţi sfântul. îngerul. Mântuitorul.
Atunci când vă veţi trezi, treaba mea va fi încheiată.
Adevărul este că e deja încheiată. Dar veţi continua să vă întoarceţi, până ce o veţi şti în inima voastră – o dată pentru totdeauna.

Paul  Ferrini